Nu vă minunați! E tata...

După baie-nfăşurat,

în prosopul alb, curat,

mă trezesc dintr-o mişcare,

dând din cap şi din picioare,

aruncat din depărtare,

peste pernele din pat.

Nu vă minunaţi! E tata...

N-a băut, nu-i supărat,

veşnic e în toane bune…

Are doar un fel anume

de-a mă-ntoarce, de-a mă pune,

învârtit şi răsucit,

de-ameţesc, mă ia cu frică,

iar în piept am inimioara

cât un purice de mică.

Chiar de-mi taie răsuflarea,

de-ameţesc, de văd în ceaţă,

râd, mă bucur, simt chemarea

către lumi ascunse bine,
ce le simt fierbând în mine…

Haide, poartă-mă prin aer,

lasă-mă cu capu-n jos!

Simt cum sângele-mi zvâcneşte

şi cum carnea se desprinde

de pe fiecare os…

Pentru mine-i sărbătoare,

cînd e rândul lui tăticu,

să mă ducă la spălat…

Căci în drumul de la cadă,

până să ajung în pat,

ies din timp, spaţiul mă-nghite,

iar cand totu-i consumat,

am pupilele mărite,

şi-s întins pe spate, lat…

  

Iar pe tata-l văd că-mi face,

mucalit, cântând, cu ochiul,

şi începe cu răbdare

să mă şteargă, să mă-mbrace,

să mă pună pe picioare

ca să aţipesc în pace,

legănat…

Vai, cât îmi place!


(Poezie aparuta in volumul "Ne văd copiii" - Curtea Veche, 2009 - sub titlul "După baie, la culcare...")