Am ieșit din nou în noapte, cu cazmaua prin grădină,
frământat de-acelaşi vis,
ce-l visez pe lună plină.
Se făcea că îngropasem,
mai devreme, pe lumină, toate cărţile din casă
- o bibliotecă plină.
Le-ngropasem de durere
şi cu sufletul pustiu c-aş fi vrut şi eu să scriu
cum scriu alţii, de plăcere.
Dar eu scriu îngândurat,
nu-mi găsesc mereu cuvântul. Chiar de gândul mi-e curat,
vorba-i tare ca pământul.
Şi-acum sap şi sap în noapte,
printre flori, pe sub arini, tot sperând să dau de-o carte,
care prinde rădăcini.
Şi mai sper s-o văd în soare,
cum se-nalţă şi-nfloreşte
şi prin ramurile dese,
s-ascult vorba-i cum grăieşte.
Şi-am să stau la umbra ei
şi-am să-i dau ce pot din mine…
…cartea mea, iubita mea,
de-ai ştii tu ce greu îmi vine.
No comments:
Post a Comment