După mulți ani de căutări și speranțe ajunsesem să trăiesc într-un loc, în Europa,
în care începusem să mă simt acasă.
I-am mulțumit lui Dumnezeu.
Până atunci
trăisem într-un loc, în România,
în care m-am simțit străină. Aici, departe de casă,
începusem să-mi împlinesc visele.
(De ce oare te simți acasă
doar acolo unde visele tale
încep să prindă contur?)
Și deodată totul se năruie.
Vine recesiunea
și odată cu ea,
visele încep să se destrame.
Așteptările nu-și mai au rostul.
Locul în care mă simțeam acasă
devine unul și-același
cu locul în care mă simțisem străină.
Nu mai știu unde mă aflu.
Strada asta pe care o urc acum, obosită,
după încă o zi în căutare de servici,
să fie în Grecia, în Spania sau în Italia?
Dac-aș ști unde mă aflu,
m-aș întoarce-acasă, zău,
dar nu-i nici un om pe stradă
să-mi arate drumul înapoi.
Să-și fi părăsit și ei țara, ca mine,
într-un moment de rătăcire
pe care îl vor regreta cândva
așa cum o fac eu acum?
Of, mamă, ce dor mi-e de tine!
Ce-aș vrea să fiu acum cu tine, în grădină,
să punem roșiile împreună, și castraveții, și dovleceii,
și-apoi să ne-așezăm cu toții la masă
- cu tata, cu frate-miu și cu soră-mea -
ca-n vremurile alea îndepărtate
în care mă simțeam străină,
dar în care am fost tot timpul eu însămi,
și nu fantoma care aleargă acum
pe străzile nimănui
după un vis pe care l-am avut cândva
și împotriva căruia parcă s-a întors
întreaga Europă.
No comments:
Post a Comment